Coliba bunicilor

Se spune ca nu trebuie sa uiti vreodata de unde ai plecat. Si poate ca nu uiti, dar programul incarcat iti indeparteaza in fiecare zi orice gand de la ceea ce conteaza cu adevarat. Timpul este limitat, prioritatile sunt altele si rar te mai poarta gandul spre copilărie.

Acest lucru mi se întâmplă si mie de multe ori, insa cand ajung acasa totul se schimba. Acasa este locul in care gandurile se schimba, amintirile invie si capata o dimensiune reala.
Ne facem atatea planuri de vacanta, dorim sa vedem tari noi, dar coliba bunicilor nu se compara cu nimic in lumea aceasta.

De curând am ajuns in acest minunat loc dupa foarte multi ani. Pentru cateva momente, m-am regasit in fiecare loc. Am regasit copilul care astazi are probleme, ingrijorari. Am regasit copilul care zburda de dimineata pana seara, pe toate dealurile, fara nicio grija. Brusc am fost asaltat de ganduri si amintiri stranse in atatia ani.

In fiecare vara, urcam cu bunicii mei la coliba din vârf de munte pentru a pregati fanul pentru iarna. Ziua incepea foarte devreme, insa nimeni nu avea vreo problema cu acest lucru. Mi-am petrecut multe dintre vacantele de vara acolo. Si nu regret deloc. Acel loc, atat de obscur in noapte, lipsit de electricitate sau apa curenta pare acum un monument de o  valoare inestimabila. De ce? Pentru ca locul acesta a realizat, pentru mult timp, unirea intregii familii in jurul unor persoane de nepretuit: bunicii.

Coliba bunicilor, nu s-ar putea numi altfel; fara ei, coliba nu ar mai fi avut insemnatatea ei aparte. Fara atat de multi ani de truda, fara atat chin si atat de multe sacrificii din partea lor, locul sfant in care astazi m-am regasit ar fi mai usor de descris. Este greu de descris din prisma amalgamului de amintiri.

In coliba bunicilor am simtit teama, atunci cand in miez de noapte auzeam zgomote pe afara, am simtit bucurie cand toti nepotii se adunau in jurul mesei mici, asteptand cuminti bucatele pregatite de bunica, am simtit nostalgie cand, odata cu trecerea timpului, ne priveam bunicii, din ce in ce mai neputinciosi, de la an la an, iar noi, adultii in devenire, din ce in ce mai dornici sa parasim acele meleaguri in cautarea unei vieti mai bune, in marile orase ale tarii noastre.

Acum, coliba bunicilor, cu usile ferecate, cu maracini crescuti in zona usii si cu obloanele trase rascoleste in suflete si scoate la iveala amintiri dureroase; am da orice pentru a ne mai vedea bunicii in activitate, pe bunicul venind din padure cu ciuperci proaspete pe care urma sa le puna pe plita incinsa, dar si pe bunica, alergand cat era ziua de lunga pe deal, strangand fanul si cantand de bucurie.

Timpul a trecut, insa, coliba bunicilor va ramane vesnic cel mai minunat loc de pe pamant. Chiar daca vremurile aspre o vor degrada si nu va mai ramane nimic din ea, fizic, in sufletele noastre coliba bunicilor va dainui vesnic, amintindu-ne, in permanenta, de cele mai bune si calde suflete de pe pamant: bunicii.